Prietenul necuvântător

Nu am vorbit niciodată despre animăluțele mele preferate, deși nu cred că este târziu să încep tocmai acum să vorbesc despre aceste micuțe necuvântătoare. Îmi este dor să mai petrec câteva săptămâni la țară primăvara, când colțul ierbii iese la suprafața și încet, încet crește și ne gâdilă tălpile obosite de atâta fugă, de atâta du-te – vino cu care ne-am obișnuit de pe vremea când eram copii și bineînțeles de pe vremea când am reușit să avem grijă de primul nostru prieten necuvântător. Îmi amintesc și acum cu multă bucurie pe față de acele momente cînd am găsit un cățeluș în curtea noastră într-o dimineață. De fapt aveam să aflăm mult mai târziu că acel cățeluș nu a apărut așa din senin pur și simplu, ci tata l-a adus pe acesta in curtea noastră și era interesat să ne vadă reacția. Pe vremea aceea îi era teamă că nu o să-l vedem sau mai rău de atât că nici nu îl vom băga în seamă și nu vom avea grijă de el, dar…

Nu, nu a fost deloc așa. Nici eu, nici fratele meu nu știam cum să ajungem mai repede la el să îl luăm în brațe, și să-l aducem mai repede în casă. Era atât de mititel și prichijit cred că nu mâncase de multă vreme, pentru că am observat că se chinuia să mănânce, dar nu știa cum să o facă. Apoi am încercat să-i dăm să bea lăptic, dar nici așa nu prea a mers pentru că se îneca în timp ce se chinuia să-l mănânce. În prima zi a fost un chin să-l hrănim cât de cât și pe el. A doua zi a mers ceva mai bine pentru că mama a fost inspirată și a cumpărat de la farmacie o seringă subțirică, astfel ajutându-ne pe noi să-l hrănim mult mai ușor. Cred că au durat așa vreo două, trei săptămâni până ce nevinovatul a început și el să mănânce puțintel și singurel.

Pentru că era un câine luat de pe stradă, în fine tata l-a găsit în apropiere de locul unde lucra mama noastră și s-a gândit că e timpul să învățăm cum să avem grijă de o vietate, tocmai de aceea el s-a gândit să ne facă o astfel de surpriză aducându-l acasă. Oricum a fost și va rămâne cea mai tare întâmplare și odată cu ea amintirile au fost cu mult mai frumoase decât mă așteptam. Uite acum îmi trec așa în viteză prin minte acele prime momente când eu și  Robert, fratele meu, ne chinuiam seara să îi facem băiță. Toată această chinuială a noastră nu a durat însă prea mult timp, deoarece prichindelul nostru s-a obișnuit foarte repede cu băile aplicate cam în fiecare seară. Și pentru că odată ce a crescut i-am schimbat și obiceiurile și alimentația acesta a fost poate cel mai sănătos cățeluș pe care l-am avut.