Povestea Meerei (I)

Era o noapte rece, cu un vânt puternic ce deschise ferestrele cu un vârtej nebun de frunze arămii şi roşii. Fetiţa se speriase foarte tare, începu să plângă şi se ascunse sub pătură, fără să mai scoată un cuvânt. Îi era foarte teamă şi nu ştia ce să facă, unde să se ducă şi unde să se ascundă. Într-un sfârşit se deschise uşa şi uşor se iveşte umbra bunicii, care o căuta pe fetiţă, pentru a o scăpa de teamă. Bunica din pragul uşii o strigă:

– Meera unde eşti? Unde eşti draga mea?

Fetiţa scoase uşor capul plin de bucle aurii şi cu ochii înlăcrimaţi răspunse:

– Bunii aici sunt.Vino să stai cu mine îmi este frică, nu pleca… te rog frumos vino să stai cu mine, nu pleca şi tu.

Bunica, împovărată de ani, se îndreaptă spre patul copilei, o dezveli şi îi spuse în şoaptă:

– Vino trebuie să-ţi arăt ceva!

Fetiţa se ridică din pat şi îşi luă bunica de mână. Bunica o duse în faţa ferestrei şi îi spuse:

– Uită-te dincolo de aceste ferestre şi spune-mi ce vezi!?

Fetiţa îşi şterse lacrimile şi îi spuse bunicii:

– Văd furtuna cum vine spre noi şi îmi este frică.

Bunica îi sărută fruntea fetiţei, o luă în braţe şi îi şoptii:

– Nu trebuie să-ţi fie frică sau teamă, tot ce vezi aici: furtuna, vântul, frunzele sunt toate ale tale, poţi să le stăpâneşti, dar mai întâi de toate trebuie să înveţi să ai grijă de ele, numai după ce vei învăţa asta, doar atunci te vor recunoaşte ca stăpână a lor, iar pentru asta am să-ţi dau un mic dar, ca munca să-ţi fie mai uşoară, iar natura să te iubească.

Bunica îşi sărută nepoata pe frunte şi îi întinse un pandantiv sub forma unui trandafir ce începea să lucească la razele soarelui şi vărsa picături de apă sub forma unor lacrimi, la razele frumoasei luni. Meera era nespus de fericită şi sărută pandantivul, apoi îl puse la gâtul ei şi îi mulţumii bunicii:

– Îţi mulţumesc pentru că mă faci pe zi ce trece mai stăpână pe mine, bunica mea… te iubesc! Şi îţi promit că nu am să te dezamăgesc…

Trecură 10 ani de la această întâmplare, ani în care Meera îşi lua rămas bun de la bunica ei şi începu să aibă grijă de plante şi de toate cele aşa cum o învăţase bunica ei. Iar pentru că Meera le răsfăţa, acestea îi dădeau în fiecare dimineaţă o privelişte de neuitat, până într-o zi când… se apropie de casa ei, un băiat înalt, cu ochii negrii precum culoarea cărbunelui, iar părul era plin de bucle şatene ce-i atârnau peste ochi.

– Bună ziua! Mă puteţi ajuta spunându-mi unde este şcoala din acest sat?

Meera se întoarse către el zâmbind şi îi spuse:

– La capătul străzii, în faţa dumneavoastră. Dar de ce întrebaţi?

– Am fost repartizat aici să predau, în acest sat, în această şcoală.

– Oh! Am înţeles. Mult succes! (îndreptându-se către uşa de pe terasă).

Bărbatul o privi îndelung şi plecă mai departe. După câteva zile, acesta trecu din nou prin faţa casei Meerei şi începu să râdă, când o privi pe aceasta şi văzând-o cum se juca, precum un copil, cu prichindei din apropierea acasei. Şi pentru a nu-i strica joaca, profesorul plecă mai departe. După câteva luni bune aceştia s-au împrietenit şi au început să servească cina împreună, iar într-una din seri fata îl întrebă serioasă:

– Ce predai la şcoală?

– Franceză. Limba Franceză! Vrei să înveţi?

– Nu ar strica şi ceva nou.

Seara se termină cu bine, dar înainte de asta profesorul se apropie de Meera, îi sărută mâinile şi o privi adânc (pierdut) drept în ochi, fără să ştie că se îndrăgostise de aceasta, sau cel puţin aşa îi dădu fetei de înţeles, se retrase uşor către uşă şi plecă spre casă. Meera era în culmea fericirii visase în fiecare seară acel moment şi îl retrăia de parcă şi visul său era real, dar asta nu pentru mult timp, pentru că ceea ce nu ştia Meera că se va întâmpla… se întâmpla mai devreme decât se putea aştepta.