De ceva timp nu reușesc să mă detașez de anumite probleme. Mereu mă izbesc de mine pe interior și cedez în faţa, în faţa acelei persoane pe care nu o recunosc și nici nu mă regăsesc în ea. Am crezut că pot trece peste problemele mele.

Am crezut că am lăsat trecutul în spate și am sperat să găsesc acea bucurie care mă face să trăiesc. Mi-am pierdut încrederea într-o zi superbă de toamnă și de atunci și până acum nimeni și nimic nu m-a făcut să-mi regăsesc încrederea și iubirea în oameni.

M-am săturat! M-am săturat de mine! M-am săturat de dublura mea ce apare mereu exact când nu îmi doresc asta. De foarte multe ori o găsesc în oglindă. Mă așteaptă acolo, mă așteaptă așa cum nimeni nu a știut să mă aștepte. Ea este povara mea și tot ea este durerea mea. Am ajuns să fiu depresivă și nimeni să nu poată să mă înțeleagă.

Prietenii mei buni îmi spun aceeași frază de fiecare dată care mă înfioară. Mă înfioară când aud: „ce-ai fată ești nebună?” Cum să le spun că eu nu mă mai înțeleg cu mine? Cum să-i fac să înțeleagă asta? Ei au impresia că eu doar glumesc, în timp ce eu mor pe dinăuntru.

Am două fețe: una tandră, frumoasă, zâmbitoare, gata să ajute pe oricine și cea de-a doua: rea, egoistă, plângăcioasă și chiar mai des ca altă dată neputincioasă. Și da, mă simt atât de neputincioasă încât simt cum fiara mă străpunge din interior către exterior.

Trăiește cu mine, trăiește în al meu interior – iar eu nu o pot scoate de aici. Depresia a venit poate din vina mea. Am luptat să am tot pe plan financiar, dar am uitat de mine. Am uitat să fiu fericită, am uitat să mai trăiesc și să mă bucur de acele momente unice.

De acele momente în care trebuia să mă bucur din suflet…am uitat de toate astea și în schimbul lor nu am primit decât o imensă durere. Poate că după atâta chin și atâția ani de muncă… poate că doar asta merit – o depresie ce-mi distruge interiorul și liniștea.