De ceva timp nu reușesc să mă detașez de anumite probleme. Mereu mă izbesc de mine pe interior și cedez în faţa, în faţa acelei persoane pe care nu o recunosc și nici nu mă regăsesc în ea. Am crezut că pot trece peste problemele mele.

Am crezut că am lăsat trecutul în spate și am sperat să găsesc acea bucurie care mă face să trăiesc. Mi-am pierdut încrederea într-o zi superbă de toamnă și de atunci și până acum nimeni și nimic nu m-a făcut să-mi regăsesc încrederea și iubirea în oameni.

M-am săturat! M-am săturat de mine! M-am săturat de dublura mea ce apare mereu exact când nu îmi doresc asta. De foarte multe ori o găsesc în oglindă. Mă așteaptă acolo, mă așteaptă așa cum nimeni nu a știut să mă aștepte. Ea este povara mea și tot ea este durerea mea. Am ajuns să fiu depresivă și nimeni să nu poată să mă înțeleagă.

Prietenii mei buni îmi spun aceeași frază de fiecare dată care mă înfioară. Mă înfioară când aud: „ce-ai fată ești nebună?” Cum să le spun că eu nu mă mai înțeleg cu mine? Cum să-i fac să înțeleagă asta? Ei au impresia că eu doar glumesc, în timp ce eu mor pe dinăuntru.

Am două fețe: una tandră, frumoasă, zâmbitoare, gata să ajute pe oricine și cea de-a doua: rea, egoistă, plângăcioasă și chiar mai des ca altă dată neputincioasă. Și da, mă simt atât de neputincioasă încât simt cum fiara mă străpunge din interior către exterior.

Trăiește cu mine, trăiește în al meu interior – iar eu nu o pot scoate de aici. Depresia a venit poate din vina mea. Am luptat să am tot pe plan financiar, dar am uitat de mine. Am uitat să fiu fericită, am uitat să mai trăiesc și să mă bucur de acele momente unice.

De acele momente în care trebuia să mă bucur din suflet…am uitat de toate astea și în schimbul lor nu am primit decât o imensă durere. Poate că după atâta chin și atâția ani de muncă… poate că doar asta merit – o depresie ce-mi distruge interiorul și liniștea.

Mă cufund din nou în ale mele gânduri și iar pierd timpul plimbându-mă pe străzile goale. Îmi place toamna este adevărat, dar tot toamna mă face să mă simt atât de singură, părăsită de acei oameni pe care eu îi credeam sfinți și că nu mă vor părăsi niciodată. Câteodată este bine să vezi lumea singur, să-ți faci singur propria ta viziune asupra lumii. Spun de multe ori că nu mă mai interesează acele vorbe dureroase ale celor din preajma mea, dar nu pot trece cu vederea aceste mici răutăți.

Nu știu ce faceți voi în situațiile critice, dar eu nu fac nimic altceva decât să-mi rezerv câteva momente și să mă plimb prin cel mai apropiat parc. Îmi place să fac asta, îmi place să privesc natura din jurul meu, chiar dacă momentele în care fac acest lucru sunt foarte dureroase pentru mine. Din tot ceea ce se întâmplă în ultimele zile nu înțeleg absolut nimic. Toată lumea vrea schimbare, dar nimeni nu vrea să-și schimbe comportamentul.

Ăsta este marele paradox al acestor zile, nu știu când se vor termina toate astea, dar simt că lucrurile se vor complica atât de rău încât nu vom mai știi să facem față acestor complicații. Nu vreau să mai spun nimic despre asta, căci oricum nu mai are nici o importanță și până la urmă mai importante sunt problemele mele legate de familie față de ceea ce se întâmplă astăzi – asta pentru că prioritară pentru mine este familia. Dacă totul este bine în familie apoi mă pot concentra și pe altceva și voi încerca să fac pe cât posibil bine nu rău.