S-a întâmplat ca la final de săptămână sa nu mai fiu atât de activă pe blog, dar nici pe rețelele de socializare. Ei bine, recunosc am avut puțină treabă și am preferat să apelez la putina liniște. Ce-i drept și acum mai am ceva la care lucrez și necesită multă răbdare și atenție, dar nu ma pot desparți de scris. E ceva pe care îl fac cu mult drag și nu pot rezista fără să scriu vreo doua, trei gânduri care-mi deschid calea în fiecare moment.
E ciudat că se întâmplă asta, nici nu mi-am dat seama când m-am îndrăgostit atât de mult de scris. Și cu toate că oboseala asta îmi dă târcoale și simt cum mi se lipesc genele unele de altele știu ca trebuie să duc la final tot ce mi-am propus. Cu toate dezamăgirile pe care le-am întâmpinat, refuzul unor oameni importanți pentru mine, nu au făcut decât sa mă provoace sa-mi doresc ceea ce îmi doresc. Și cum în majoritatea articolelor mele vorbesc despre bunica în dimineața asta m-a trăsnit o amintire ca un fulger.
O amintire care în trecut m-a făcut sa plâng, iar acum mă amuz pe seama ei și bineînțeles am priceput ca ce nu mă omoară mă face mult mai puternică și stârnește acea furtuna pe care bunica o zărea uneori în privirea mea. Dacă bunica ar fi aici, acum mi-ar spune sa nu cad în jocurile lor, dar nu e aici și m-am obișnuit să fiu atrasă de acele provocări pe care le câștig. Iartă-mă, bunico! Dar iubesc provocările pe care sunt conștientă ca le câștig.
Știu ca tu nu m-ai învățat să fiu așa, dar nu îmi plac glumele pe seama unor apropiați, probabil că de aceea uneori devin răzbunătoare, dar nu îmi plac glumițele „nevinovate”. Poate că nu voi continua așa la nesfârșit, poate că voi obosi într-un final, dar până atunci iubesc furtuna din adâncul sufletului meu. Uneori mistuitoare, alteori liniștită și pașnică.
Iar remediul acestei furtuni consta în muncă, multă, multă muncă. Nu am de ce sa ma plâng atât timp cât fac ceea ce îmi doresc. E ca și cum mi-aș construi visul zi de zi, fără să simt vreo urmă de oboseală.
Adaugă un comentariu