Un prieten m-a întrebat odată de ce naibii nu renunț în a schimba lucrurile… i se pare puțin prostesc să ajuți fără sa primești nimic la schimb pentru beneficiile tale, nimic care sa te fac mai bogat financiar. Ce rost ar mai avea ajutorul, dacă va deveni o simpla moneda de schimb, nu s-ar mai numi ajutor, ci doar un simplu favor de nicăieri. Ce rost ar mai avea toate sacrificiile, toate lucrurile pentru care tu te lupți, iar la final să simți bucuria unui învingător.
Nu despre astea vreau să vorbesc, ci despre acele lucruri mărunte ce te fac să simți cum oboseala este alungată și mai cu seamă starea de bine să-ţi intre pe sub piele… Ce rost ar avea să apelăm la trucuri pentru a păcăli oboseala, dacă nu merită această osteneală. Până și cei ce se cred de neoprit au nevoie de puțină liniște. Puțină armonie care să le revitalizeze viața. Și chiar dacă sună într-un fel pompos nu putem să trăim într-un mediu robotizat.
Poate că suntem obișnuiți cu munca noastră din fiecare zi, poate că nimic nu pare schimbat, dar totuși sentimentele sunt altele cu fiecare clipă care trece. Am devenit plictisiți,sâcâiți de tot răul pe care îl simțim la orice pas și nu ne putem numi încă roboți. Avem încă suflete nu numai inteligență și oricâte s-ar întâmpla tot umani rămânem. De ce spun toate astea? Pentru că mă sperie gândul că ne-am transformat în niște mașini programate să facă lucruri.
Asta mă sperie cel mai rău. Iar timpul ăsta parcă își revarsă toată furia asupra noastră. Nu pot să-mi scot din minte toate acele lucruri care ne-au robotizat – trezește-te, du-te la muncă, întoarce-te de la muncă, dormi, iar a doua zi pornește pe același ritm. Și asta se întâmplă de fiecare dată, în fiecare zi, în fiecare an… Sunt curioasă unde se poate ajunge cu toată această nebunie. Cu siguranță unii dintre noi vor ceda, alții vor avea de suferit atât mental cât și fizic.
Eu încă încerc să-mi păstrez un echilibru, să nu ajung un robot și mai cu seamă să îmi fac din fiecare zi una noua plina cu lucruri interesante captivante. Nu-mi place rutina, chiar dacă uneori nici pe mine nu ma ocolește, încă mai am acel ceva care să mă scoată din starea aia de somnolență totală care-mi provoacă foarte multă greață. Și pentru că nu vreau sa ajung într-un moment în care sunt nevoită să zac într-un pat m-am decis să am mai multa grijă de mine.
Cu cât înaintez în vârstă cu atât trebuie să am și mai multă grijă, atât de mine cât și de oamenii din jurul meu. Ar trebui să mai renunț la provocări, la diverse dorințe care uneori nu își au rostul și la egoismul meu care apare din când în când. Dacă reușesc să țin toate astea în frâu probabil că aș fi mult mai fericită și nu voi mai simți niciun stres sau durere.
Adaugă un comentariu