M-am întâlnit recent cu un coleg de liceu. Parcă nu trecuse timpul peste el, cel puțin dupa felul în care era îmbracat. Purta un hanorac fistichiu peste un tricou imprimat cu cărți de joc, pantofi sport, avea un telefon mobil edgy, ochelari de soare de ultimă oră, blugi sfâșiați… Daca n-aș fi observat că tot ce avea pe el era de firmă aș fi zis că a ajuns boschetar.
Am recuperat puțin din amintiri – până și amintirile neplăcute din viața de licean se calmează în timp cu o patină de nostalgie – apoi m-a întrebat cu ce mă mai ocup, i-am spus, insă eu tot ezitam să-l întreb același lucru. Cum o să-l consolez dacă o să-mi răspundă ca e pe drumuri sau ceva de genul ăsta?
Dar curiozitatea și curtoazia au învins. „Și tu?”, am întrebat evaziv, să-i las libertatea să ocolească orice nu i-ar fi convenit să-mi spună. Trebuie să adaug aici că fusese cel mai bun la mate din clasă. Olimpic, chiar. Cam libertin, cam chiulangiu, etern penalizat pentru că nu-și făcea temele, însa briliant când era vorba de analiză matematică. De aceea, răspunsul lui m-a uimit: „Joc poker”.
„Nu, ce lucrezi, voiam să zic”, am limpezit eu. „Păi asta fac, joc poker, e meseria mea”. O mulțime de întrebări s-au îmbulzit în mintea mea: „Adică… trăiești din asta? Câștigi bani în mod constant de aici? Nu e riscant? Unde joci? Cum ai ajuns la poker? Nu erai olimpic la mate?”
„Păi tocmai matematica m-a ajutat”, mi-a zâmbit el. „Pokerul nu e joc de noroc… adică e, insă dacă joci mult și atent, pe termen lung câștigi”. Cine ar fi zis? Radu fusese protejatul profei de mate chiar daca nu-și facea niciodată temele, căci era sclipitor, prindea din zbor teoria și găsea soluția problemelor în minte, în drum spre tablă. Probleme grele, de olimpiadă internațională. Mă așteptam să-l văd inginer, sau plecat din tara, insă iată-l, cu o privire relaxată, fără să se grabească undeva, ca noi toți. „Am libertate de mișcare și mult timp liber. Pot juca oricând și de oriunde am o legătură la internet”, mi-a explicat el. L-am crezut, căci firea lui rebelă, de hoinar, se potrivea perfect cu asta.
I-am cerut detalii, încercam totuși să citesc în ochii lui dacă îmi face sau nu o farsă (căci fusese și un mare farsor în liceu). Mi-a spus o mulțime de lucruri despre poker, și se vedea nu numai că se pricepe, dar si că îi place să vorbească. Mi-a spus că pokerul se învăța ca orice altă materie și că oricine poate deveni bun, cu muncă si exercitiu. Că este un joc foarte distractiv („… aș putea juca zile in șir fără să mă satur…”), dar că nu e usor, competiția e dură, însă competiția nu e un inamic ci o provocare. Când ai competiție devii mai bun. Mi-a spus că ar putea să câștige mult mai bine dacă ar juca mai mult („dacă aș face volum”, mi-a spus), dar că îi ajunge ca să se intretina la a doua facultate. Așa am aflat că e student la… teatru!
Suprize, una peste alta. Viața este mult mai surprinzătoare decât capacitatea noastră de a plănui ceva. Plecăm pe un drum, ne sare în față o mică oportunitate, ne băgăm nasul din pură curiozitate și deodată gata cu ingineria, devenim jucători de poker și actori! M-a reconfortat întâlnirea cu Radu (nu e numele lui real, îl folosesc pe acesta căci nu i-am cerut permisiunea să dau detalii despre el). Am plecat cu gândul că undeva în față, pe drumul meu și al oricui, oricât de precis l-am plănui, stau ascunse ocazii si direcții neașteptate. Și asta da farmec vieții.
Cum alegem între drumul bun și cel rău? E mult de vorbit pe tema asta, însă aș putea face un rezumat „avant la lettre”: drumul dificil e drumul bun. Și mai ales drumul care-ți promite cea mai multă libertate.
O întâlnire bună, pentru ca e un îndemn in plus pentru mine să-mi urmăresc mai intens proiectele. Mersi, Radu!
Adaugă un comentariu