Sunt tot acasă și tot în fața calculatorului chinuindu-mă să scriu un articol. Nu am chef de nimic, nici să ramân în casă, dar nici să ies afară. Nici eu nu mă mai înțeleg, drept dovadă că ochii mei oboziți abia mai observă greșelile din text. Ce mai contează sunt în același loc unde îmi este și bine și rău. Încerc să mă ridic și să mă îndrept către bucătărie, poate că dacă aș avea forța necesară să-mi fac o cană cu ceai, poate că mi-ar fi puțin mai bine. Dar nu.
Ochii mei încercănați nu-mi dau voie să mă ridic și alunec în beznă, fără să știu despre ce este vorba și fără să înțeleg de ce mi se întâmplă asta. Sunt confuz. Așa am fost mereu, în încercarea asta de a face de toate pentru toată lumea, mi-a adus printre multe altele întâmplări nu tocmai fericite, dar am învățat să mă resemnez. Poate că e doar un motiv sau poate că este doar al meu refugiu și nimic altceva, când mintea refuză să mai facă așa numitele calcule și să-și gestioneze toți stimulii.
Mă îndrept către o răceală cruntă, chiar în timpul verii. Nu vreau răceală acum mai am încă multă treabă, pe care vreau să o termin curând, cu atât mai mult cu cât știu că la birou nu sunt prea multe de făcut. Totuși fac un mic efort și încerc să ajung până la bucătărie. Acolo berzmetică încerc să găsesc ceva cu care să-mi încălzesc apa pentru ceai. În scurt timp mă prinde o tuse de neoprit.
Mă dor plămânii de atâta tușit, dar nu mă las și îmi pregătesc cana pentru ceai. Încă nu găsesc pliculețele cu al meu ceai preferat, încă mai caut și în același timp încep să strănut, iar din ochi îmi curg șivoaie de lacrimi. Parcă a trecut un secol până s-a încălzit apa, dar în cele din urmă am rezistat tentațiilor de a mă reîntoarce în dormitor și mi-am făcut ceaiul.
Ar putea fi prima și în același timp ultima cană de ceai. Nu cred că voi reuși prea curând să mă ridic din pat și să-mi prepar alt lichid cald. Cum tot la fel cred că nu voi ajunge azi pe nicăieri, deși mi-am propus să rezolv foarte multe problemuțe. Nu știu cum voi fi după ce îmi voi lua câteva buline să scap de răceală și această micuță cană cu ceai. Oare cum naibii am reușit să răcesc atât de rău? Și eu care mă gândeam că am scăpat de această etapă și că mă voi reîntâlni cu ea tocmai în miezul iernii.
Uite că m-am înșelat din nou. Câteva persoane sunt sigură că se bucură pentru asta, mai ales că nu mă mai pot duce pe capul lor și să-i pun la treabă. Poate că gluma lor cu acatiste a fost mai mult decât adevărată. Oricum sper să mă mai ajute puțin cana mea cu ceai și acele câteva buline, pe care sunt nevoită să le înghit.
Adaugă un comentariu