Da mă doare… mă doare de fiecare dată când trebuie să iau lucrurile de la capăt. De fiecare dată când încerc să fac ceva și nimeni nu are încredere că lucrurile vor ieși bine. Și nu încrederea mă omoară, ci faptul că de fiecare dată primesc aceeași replică – las că te descurci tu…
Și dacă nu pot, și dacă nu mai am forță sau pur și simplu nu mai am voință. Mă enervează chesti asta, mă enervează că toți spun asta, mă enervează toatea astea. Pur și simplu de data asta eu sunt cea care nu mai are nevoie de ajutor. Și de ce aș avea când am învățat să mă descurc singură.
Ba mai mult decât atât îmi dau seama că m-am obișnuit singură, că îmi place ceea ce fac și îmi iubesc foarte, foarte mult spațiul meu. Nu am nevoie de cineva doar ca să-mi spună ce să fac, de fapt am nevoie de cineva care să mă sprijine în nebuniile mele nu să mă dispere și mai rau.
Dar na, lucrurile nu se vor schimba niciodată. Sau poate că doar nu mai vreau bătăi de cap. M-am obișnuit să privesc singură apusurile, să mă provoc în cele mai drăguțe proiecte și să iubesc acele persoane care au contribuit la existența mea. Poate că o să vină o vreme când o să văd lucrurile altfel, dar până atunci mă bucur de ceea ce am.
Am auzit atâtea lucruri ciudate zilele astea, încât am ajuns să mă întreb de ce nu-mi bag piciorul în tot și să plec cât mai departe de aici?! Dar nu, nu vreau să fug. Vreau să mă detașez de toate astea ceva timp și apoi să mă mobilizez mai departe. În plus mai am ceva de făcut înainte să mă hotărăsc să plec.
Și nu, nu vreau ca cineva să-mi spună ce să fac. Știu foarte bine să-mi gândesc deciziile singură. Nu am nevoie de cineva doar ca să mă simt încorsetată în alegerile mele. Și așa cum am mai spus am nevoie de cineva care să mă învețe să zbor nu să-mi taie aripile.
Adaugă un comentariu