Nimic nu se poate compara cu o ceașcă mare de cafea dimineața. Am început să am obiceiul ăsta în urmă cu ceva ani. De fapt cred că am început să iubesc aroma cafelei în tot acel timp cât am fost plecată de acasă pentru a-mi finliza studiile. Cum în acel timp eram o străină printre străini a trebuit să mă mobilizez și în cele din urmă să găsesc acel ceva care să mă facă fericită.
Acel ceva care să-mi dea tărie să merg mai departe chiar și atunci când nu găseam nici o soluție pentru problemele mele. Cum întotdeauna mi-am dorit să mă descurc singură nu povesteam părinților despre probleme sau despre cât de greu îmi era, ci le povestea despre realizări și cam atât.
În cele din urmă cel care știa totul, cel care mă asculta și uneori încerca să mă sfătuiască era nimeni altul decât fratele meu. Cel care și acum e gata să mă asculte la o ceașcă de cafea fără să-i pese de problemele lui. Cafeaua ne-a unit pe amândoi chiar dacă el de ceva timp din punct de vedere medical nu mai are voie să consume cafea.
Totuși pentru a ne păstra ritualul pe el l-am trecut pe ceai și uneori pe ciocolata caldă, pe care bunica ne-a învățăt să o facem cu mult timp în urmă. Oricât de tristă aș merge seara la somn știu că a doua zi de dimineață voi zâmbi pentru că voi da iar de aroma proaspătă de cafea. Iar asta mă face să uit pentru un moment de adevăratele probleme cotidiene și nu numai… Voi cum încercați să vă mai alungați tristețea?
Adaugă un comentariu