Uite că încet, încet mai trece încă o lună plină de dureri. Și știți voi la ce mă refer, la acea durere lunară care apare exact când îți dorești mai puțin. De parcă ar fi ceva de dorit în toată povestea asta nebună. Toate durerile au trebuit ele să se adune în doar câteva zile. Parcă nu era suficient că trebuie să dăm zi de zi dovadă de multă răbdare, iubire și bineînțeles să muncim ca un hamal. Recunosc am avut o perioadă când îmi doream foarte mult să fiu băiat nu fată. Oricum fiind cea mai mare dintre frați am fost nevoită să mă descurc în diverse situații fără să mă plâng sau să-mi spun că nu se poate.
Bunica a fost cea care de cele mai multe ori a știut să mă învețe ca din acele lucruri imposibile să le fac să devină posibile. Mi-e dor de ea, mi-e dor de sfaturile ei, dar prea multe lucruri acum nu mai pot face. În schimb știu sigur că mă pot canaliza mai mult pe acele lucruri cărora nu le-am dat prea multă importanță. Și chiar dacă nu mă simt foarte bine în această săptămână cred că este momentul potrivit pentru a mai schimba ceva din viața mea. Mi-am dorit de foarte mult timp să schimb anumite lucruri, iar pe altele să le aranjez în stilul meu, în felul meu.
Cu dureri sau fără trebuie să mă adun repede și să-mi termin cât mai repede toate micile mele proiecte. Nu de alta, dar chiar îmi doresc să-mi îmcep marile mele proiecte, pe care din varii motive le-am cam amânat. Dar acum nu, nu mai vreau amânări, nu mai vreau să mai pierd și alt timp prețios din viața mea pe nimicuri. Dragi dureri oricât m-ați împiedica și oricât v-ați strădui să mă țineți la pat nu aveți nici o șansă – voința mea de a face ceva este mult mai mare decât piedica voastră.
Adaugă un comentariu