După atâtea și atâtea zile în care am crezut că toate lucrurile merg prost, cineva s-a gândit puțin la mine. Nu știu cum reușește de fiecare dată, în cele mai cumplite momente să mă facă să zâmbesc. Probabil că acesta este darul lui sau probabil că dorul unul față de celălalt a fost mult prea mare și am cedat încet, încet orgoliul.
Fiecare dintre noi e ocupat. Unul mai puțin altul mai mult exact așa după munca și responsabilitățile fiecăruia. Parcă nici acum nu pot înțelege ce magie are asupra mea. Și nici măcar nu e nevoie să ne sunăm non stop. Dacă vorbim de câteva ori pe lună ni se pare că este prea mult. Dar vorbim atât cât trebuie și ce trebuie.
Atât cât să prindem curaj pentru noile noastre proiecte, atât cât să fim în stare să sperăm. Până să-l întâlnesc nu prea înțelegeam rostul prietenie. Pentru mine era ceva fictiv, mai degrabă era acel cineva cu care te întâlneai și vorbeai câteva ore, dar nimic interesant, nimic din tot ce era despre mine sau despre persoana în cauză.
Poate că ne întâlneam de plictiseală… Iar după ce l-am întâlnit pe el mi-am dat seama că prietenia este ceva mai mult decât o simplă întâlnire și două, trei vorbe spune… Până la urmă prietenia poate fi totul sau nimic. Mă bucur că în cele din urmă am învâțat, pe deoparte, și înțeles, pe de altă parte, că prietenia înseamnă mult mai mult.
După cum vedeți nici măcar nu simt nevoia să-i spun numele. Ceea ce știu este că îl găsesc de fiecare dată când mă simt la pământ și nu văd nici o cale de rezolvare pentru soluționarea problemelor mele. Mulțumesc, prieten drag! Mulțumesc pentru faptul că ești aici de fiecare dată…
Adaugă un comentariu