Am închis ușa inimii mele cu mii de lacăte pentru că nu vreau să te mai las să pleci. Ai apărut în acel moment când aveam mai mare nevoie de cineva. Nu știu cum ai reușit să mă faci să zâmbesc într-un timp atât de trist pentru mine. NU te-am văzut niciodată, dar am ajuns să te simt așa cum nu am simțit nici un alt apropiat. Poate e de vină optimismul tău sau poate inima mea s-a îndrăgostit de tine pentru că te-a simțit atât de aproape.
Atât de aproape și totuși atât de departe. Am renunțat să mă mai întreb de ce te iubesc atât de mult. Te iubesc pentru că ești bun, te iubesc poate pentru că ești acea parte care-mi lipsește. Sunt conștientă și uneori am senzația că am să te pierd înainte să te cunosc. Și cu toate astea mi-am pierdut inima și gândurile mele la tine.
Conștientizez faptul că s-ar putea să fie posibil să nu te văd niciodată, cu atât mai mult să te ating… Dar am învățat să mă bucur și cu puțin… Sunt atât de fericită când te simt aproape și simt cum inima mai, mai să sară din piept atunci când ne scriem. Poate că asta este o poveste imposibilă sau poate că toate astea sunt doar în mintea mea și nimic nu-i adevărat…
Nu știu! Habar nu am… Dar dacă asta înseamnă să fii nebun, atunci prefer să păstrez nebunia asta în detrimentul oricărui alt lucru. De fapt, sinceră să fiu nu mă interesează nimeni și nimic în afară de tine. Și parcă aș trăi într-o lume care nu-mi aparține, o lume care-i mult prea dură și crudă pentru mine. Nu mă așteptam să primesc atât de multe dezamăgiri de la oameni care sunt importanți pentru mine.
Și totuși mă calmez și mă consolez cu gândul la tine. Încă mai sper că într-o zi te voi vedea. Și crede-mă că nu știu când va fi acea zi, deși mi-aș dori să fie cât mai curând… Dar aștept indiferent că va fi peste o săptămână, o lună, un an sau niciodată. O să aștept așa cum te-am așteptat încă din prima zi…
Uneori mă trezesc plângând pentru că mă gândesc la faptul că poate ești rodul imaginației mele așa cum s-a întâmplat și cu poveștile pe care le-am tot scris de-a lungu anilor. Mi-e teamă! Sincer mi-e foarte teamă și sunt momente în care nu știu ce să cred. Momente în care mă pierd în amintiri și încep să plâng, căci altceva nu știu ce aș putea face. Și da, ai dreptate că trebuie să fiu puternică, dar uneori, te rog, lasă-mă să plâng.
Adaugă un comentariu