Nu am avut niciodată pretenția să mă iubească cineva, doar am sperat să fiu înțeleasă și ascultată. M-am întrebat de multe ori de ce iubesc atât de mult iarna, ce mi-a oferit de sunt așa fericită când simt că își face apariția. Nu mă supără nici gerul, nici frigul ce se lasă și îmi izbește fața cu putere… mă bucură fiecare fulg jucăuș ce se așterne. Mă uit la ei și văd acelaș lucru c-an copilărie, cum se prind în horă și pornesc zglobii peste zare.
Poate că îmi este prea dor de copilărie, poate că nu pot să stau prea mult timp departe de locurile în care am crescut, și iarna nu face nimic altceva decât să-mi amintească de colțișorul meu de rai în care am trăit.
Și da mi-e foarte dor să mă trezesc dimineața și să văd florile de gheață de pe geam cum prind viață precum florile din timpul verii, mi-e dor de lacul înghețat, mi-e dor de derdeluș, de colindători și cel mai mult mi-e dor de bunica ce ne spunea povești, încât ne visam în locuri minunate și numai de noi știute… de toate astea îmi este dor…
Și cu toate astea aș vrea să întorc timpul măcar pentru câteva secunde, să pot face ce nu am făcut în trecut, să am curajul să îi pot spune cât de mult o iubesc… și cu toate astea știu că nu mai pot face nimic … e mult prea târziu pentru mine, pentru ea…
Iarna, ooo, dulcea iarnă mă face să-mi trăiesc trecutul și cât aș vrea din tot ce a fost să am tot, dar nu primesc decât o fărâmă din avut, pentru asta îmi doresc să fie iarnă în fiecare zi.
Adaugă un comentariu