Am avut parte de greutăți și de probleme încă din copilărie, dar nu m-am dat bătută pentru că bunica m-a învățat de multe ori să țin fruntea sus chiar și atunci când simt fiorii reci ai dureri, și avea mereu aceeași vorbă: „ce nu te omoară, te face mai puternică”, am ascultat-o mereu pentru ce am văzut în ea sursa mea de inspirație, am construit în jurul ei cel mai frumos univers, universul copilăriei mele… și da i-am construit cel mai frumos altar în inima mea, cea mai frumoasă parte din mine ei se se datorează. Ei îi datorez multe lucruri, dar mai ales ea a fost persoana specială care nu a renunțat niciodată să aibă încredere în mine, să mă îndrume, dar cel mai mult să mă formeze.
De la ea au pornit toate, datorită ei am început să-mi construiesc propriile povești, propiul univers și tot așa am început să creez și lumea mea. O lume mică, în care oricine este bine venit dacă încearcă să-și ajute aproapele, uită de zgârcenie și luptă pentru binele celuilalt. Îmi plăceau zilele târzii de vară, când bunica mă învăța diverse lucruri, cand era ea lângă mine nu mai exista nici foame, nici durere, nici somn, nici masă și nici casă… O aveam pe bunica și îmi era suficient, poate chiar mai mult de atât.
Pot să spun că m-a marcat fiecare lucru pe care ea îl făcea. În primul rând îmi amintesc cât de mult iubea copiii, câte sacrificii făcea pentru fiecare copil, pentru ea nu conta că îi este nepot, sau copil de pe stradă, român sau rrom, pentru ea eram toți la fel: copiii lipsiți de ajutor, copiii care au nevoie de iubire, copiii ce cândva vor deveni stâlpul țării. Multă vreme nu am înțeles-o de ce iubea atât de mult copiii, dar mai apoi, cu doi, trei ani în urmă am înțeles ce însemnă cu adevărat să iubești un copil, să i te dedici în întregime și să nu-i ceri nimic în schimb, doar să-l iubești așa cum este el, idiferent de culoarea pielii, indiferent de religie sau etnie. Pentru bunica toate aceste detalii reprezentau doar mici bariere pe care o anumită parte din populație nu putea să o depășească.
Bunica avea dreptate ne limităm singuri pentru că nu credem în puterile noastre, ne limităm pentru că suntem învățați doar să ne plângem de viața grea pe care o ducem, ne limităm pentru că suntem obișnuiți doar să primim, fără să oferim nimic la schimb, ne limităm pentru că ne este frică de ceea ce putem face și de ceea ce putem realiza. Recunosc, m-am limitat și eu, deoarece nu am suficientă încredere în mine, iar uneori îmi este teamă să întâlnesc oameni și să comunic cu ei. Dacă aș putea schimba ceva la mine cred că acesta ar fi singurul și unicul lucru pe care îmi doresc din tot sufletul să-l schimb, iar pentru asta depun eforturi uriașe, chiar dacă sunt vizibili pași mici și mărunți.
Adaugă un comentariu