Gânduri, temeri, frici…

Mă cuprinde un fel de teamă când știu că mai am puțin timp până la examenele finale. În ultima perioadă o simplă întrebare nu-mi dă pace:

„Oare sunt în stare să trec examenele cu bine?”. Cu cât mă gândesc mai mult la asta cu atât mă cuprinde anxietatea. Am încercat atât de multe lucruri doar pentru a-mi aduce în corp un strop de energie, pe care să o folosesc pentru orele de studiu.

Mă prinde dorul din ce în ce mai des de profesia mea, de munca mea în televiziune. Când am renunțat la asta am crezut că o să fie pentru totdeauna, că o să mă descurc bine merci și că totul o să fie roz.

Când am plecat din universul meu eram furioasă pe acele lucruri care s-au întâmplat la un moment dat și pe care n-am știut și n-am putut să le țin în frâu.

Aveam senzația că o să mă pot dedica pe deplin visului meu, dar îmi dau seamă că n-am făcut altceva decât să mă îndepărtez de el. Am intrat cu voia mea în relații toxice care m-au făcut să sufăr și nu mi-au adus validarea așa cum speram.

După ultimele trăiri mi-am dat seama în sfârșit că nu trebuie să alerg după validarea nimănui. Sunt capabilă să fac tot ceea ce-mi doresc și să am parte de tot ceea ce iubesc.

Păcat însă, că, pentru a-mi da seama de asta a trebuit să pierd zece ani din viață, să trec prin câteva întâmplări nu tocmai plăcute…

Și totuși, încă mi-am păstrat îndemânarea de a scrie. Am crezut mult timp că mi-am pierdut abilitatea asta. Am crezut că atunci când l-am pierdut pe el nu o să mai pot scrie niciodată, dar m-am încăpățânat ca de fiecare dată și chiar dacă îmi era greu reușeam să scriu câte ceva.

Drept dovadă că blogul meu zace și acum prăfuit așteptându-mă să mai aștern ceva pe paginile sale digitale. Ca să nu mai spun de oameni…

Din când în când mă mai trezesc cu câte un mail în care mi se cerem uneori respectos, alteori pe un ton mai hotărât și aspru, să mai scriu ceva, să mai public ceva.

Am avut o perioadă în care m-am pierdut, o perioadă în care m-am descompus element cu element, celulă cu celulă, în încercarea de a mă descoperi, de a cunoaște cine și cum sunt. Dincolo de aparențe, dincolo de trăiri, dincolo de sentimente, dicolo de măștile pe care mi le pun în fața oamenilor.

Și, da, port foarte multe măști ca mulți alții de altfel. Sunt doar câteva persoane în fața cărora mă deschid. Nu cred că depășesc numărul degetelor de la o mână și sunt mulțumită de ele, cu ele. De fapt și de drept le sunt recunoscătoare.

Încă mă uimesc și eu pe mine pentru simplu fapt că din toate aceste persoane, doar una singură știe și cunoaște totul despre mine. Îmi știe trecutul, îmi știe traumele, fricile, temerile, prezentul și probabil chiar și viitorul. E aceeași persoană care a știut să mă ridice ori de câte ori am fost sau m-am simțit dărâmată.

Prin cuvinte simple, prin vorbe frumoase și spuse din suflet a știut să mă învețe, să mă îndrepte și să mă facă să-mi doresc din ce în ce mai mult de la viață, nu doar fărâmituri. A știut să mă scoată din confort și să mă învețe să devin cea mai bună versiune a mea.

Cu toate astea mă cuprinde teama când știu ce mă așteaptă în viitorul apropiat. As vrea să  fiu la fel de puternică, de înțeleaptă și de responsabilă așa cum este cel care mă inspiră în fiecare zi și-mi dă un motiv în plus să-mi doresc să cunosc frunusețile vieții.Mă cuprinde un fel de teamă când știu că mai am puțin timp până la examenele finale. În ultima perioadă o simplă întrebare nu-mi dă pace:

„Oare sunt în stare să trec examenele cu bine?”. Cu cât mă gândesc mai mult la asta cu atât mă cuprinde anxietatea. Am încercat atât de multe lucruri doar pentru a-mi aduce în corp un strop de energie, pe care să o folosesc pentru orele de studiu.

Mă prinde dorul din ce în ce mai des de profesia mea, de munca mea în televiziune. Când am renunțat la asta am crezut că o să fie pentru totdeauna, că o să mă descurc bine merci și că totul o să fie roz.

Când am plecat din universul meu eram furioasă pe acele lucruri care s-au întâmplat la un moment dat și pe care n-am știut și n-am putut să le țin în frâu.

Aveam senzația că o să mă pot dedica pe deplin visului meu, dar îmi dau seamă că n-am făcut altceva decât să mă îndepărtez de el. Am intrat cu voia mea în relații toxice care m-au făcut să sufăr și nu mi-au adus validarea așa cum speram.

După ultimele trăiri mi-am dat seama în sfârșit că nu trebuie să alerg după validarea nimănui. Sunt capabilă să fac tot ceea ce-mi doresc și să am parte de tot ceea ce iubesc.

Păcat însă, că, pentru a-mi da seama de asta a trebuit să pierd zece ani din viață, să trec prin câteva întâmplări nu tocmai plăcute…

Și totuși, încă mi-am păstrat îndemânarea de a scrie. Am crezut mult timp că mi-am pierdut abilitatea asta. Am crezut că atunci când l-am pierdut pe el nu o să mai pot scrie niciodată, dar m-am încăpățânat ca de fiecare dată și chiar dacă îmi era greu reușeam să scriu câte ceva.

Drept dovadă că blogul meu zace și acum prăfuit așteptându-mă să mai aștern ceva pe paginile sale digitale. Ca să nu mai spun de oameni…

Din când în când mă mai trezesc cu câte un mail în care mi se cerem uneori respectos, alteori pe un ton mai hotărât și aspru, să mai scriu ceva, să mai public ceva.

Am avut o perioadă în care m-am pierdut, o perioadă în care m-am descompus element cu element, celulă cu celulă, în încercarea de a mă descoperi, de a cunoaște cine și cum sunt. Dincolo de aparențe, dincolo de trăiri, dincolo de sentimente, dincolo de măștile pe care mi le pun în fața oamenilor.

Și, da, port foarte multe măști ca mulți alții de altfel. Sunt doar câteva persoane în fața cărora mă deschid. Nu cred că depășesc numărul degetelor de la o mână și sunt mulțumită de ele, cu ele. De fapt și de drept le sunt recunoscătoare.

Încă mă uimesc și eu pe mine pentru simplu fapt că din toate aceste persoane, doar una singură știe și cunoaște totul despre mine. Îmi știe trecutul, îmi știe traumele, fricile, temerile, prezentul și probabil chiar și viitorul. E aceeași persoană care a știut să mă ridice ori de câte ori am fost sau m-am simțit dărâmată.

Prin cuvinte simple, prin vorbe frumoase și spuse din suflet a știut să mă învețe, să mă îndrepte și să mă facă să-mi doresc din ce în ce mai mult de la viață, nu doar fărâmituri. A știut să mă scoată din confort și să mă învețe să devin cea mai bună versiune a mea.

Cu toate astea mă cuprinde teama când știu ce mă așteaptă în viitorul apropiat. As vrea să  fiu la fel de puternică, de înțeleaptă și de responsabilă așa cum este cel care mă inspiră în fiecare zi și-mi dă un motiv în plus să-mi doresc să cunosc frumusețile vieții.