M-am întrebat de foarte multe ori de ce mintea mea se încăpățânează să-mi arate diferite locuri și amintiri pe care eu nu le recunosc. De cele mai multe ori îmi lasă senzația că ar vrea să-mi spună ceva, că vrea să-mi amintească lucruri din trecutul meu, poate chiar dintr-o altă viață, chiar dacă eu refuz cu înverșunare tot ce mi se întâmplă.
Cu toate astea am avut parte și de surprize la care nu m-am așteptat niciodată. De fapt și de drept într-o oarecare seară, când eram foarte obosoită și am ațipit puțin am avut frânturi de vise cu un loc minunat. Un fel de pădure, care aparent era cuprinsă de apă și împrejmuită de acele ape, cu flori minunate și parfumate și cu păsări voioase și foarte agitate, care aveau parte de fel și fel de triluri. Mai mult decât atât am visat cum mergeam printre cărările acelei păduri și cum picioarele mele simțeau nisipul fin.
Habar n-am avut în acel moment sau în acea seară de ce am visat toate astea… I-am spus mamei încă de pe atunci că am avut parte de vise din ce în ce mai stranii, mai ciudate, de parcă ceva s-a întâmplat sau acel ceva urmează să se întâmple. Mă gândeam la bunica și la încercările ei de a descifra orice lucru i se întâmpla, de a pune cap la cap toate acele mici detalii pe care la prima vedere nici nu le băgăm în seamă până nu se întâmplă acel ceva care ne dă viața peste cap.
Mai târziu, cam la o săptămână distanță am fost întrebată dacă vreau să lucrez la un proiect despre Delta Dunării și cam tot ce se întâmplă acolo. Uitasem complet de acel vis, dar am avut o senzație ciudată și am tresărit în momentul în care mă documentam cu privire la Delta Dunării și la ceea ce se află în respectiva regiune. Atunci am văzut câteva imagini din Pădurea Letea și Caraorman care erau identice cu ceea ce visasem eu.
Prima reacție a fost aceea de a mi se zbârli părul pe mine, iar pielea de pe întregul corp avea parte de mii de înfurnicături. Parcă ceva sau cineva mă fulgerase și mă făcuse să trăiesc acel vis cu ochii deschiși. La început am început să refuz toate astea, să mă încăpățânez și să-mi spun că așa ceva nu există, că toate acele lucruri sunt doar în mintea mea și nu au legătură cu ceea ce se întâmplă.
Dar atunci s-a produs ceea ce eu credeam imposibil și brusc în fața ochilor mei se derulau alte întâmplări la fel cu cea pe care am descris-o… Și pentru un moment m-am panicat, îmi era teamă sau poate că doar îmi era greu să accept anumite lucruri. De atunci însă am învățat să fiu ceva mai precaută, să observ ceea ce se întâmplă în jurul meu clipă de clipă și în cele din urmă să mă las ghidată de semne pentru a înțelege și a percepe ceva mai bine realitatea în care trăiesc.
Cu toate astea am nenumărate întrebări la care momentan nu am niciun răspuns concret și nici nu prea văd soluțiile și rezolvarea misterului lor într-un viitor ceva mai apropiat… sau poate că sunt doar semne și trebuie să le tratez ca atare.
Adaugă un comentariu