Poate că a venit timpul să mai scriu câteva rânduri, că altfel se vor supăra câteva persoane pe mine că nu am mai făcut-o de ceva timp, astfel încât blogul meu pare părăsit și prăfuit. Îmi cer scuze pentru întârziere blogule, dar vreau să fac cât mai multe lucruri bune în timpul meu cel limitat, de simt că nu-mi ajunge nici să trag o gură de aer proaspăt dintr-un parc. Nu vreau să mă lungesc cu vorba pentru că altfel o să uit despre ce vreau să vorbesc astăzi… și da vreau să vă vorbesc despre o persoană pe care o admir (admirație pentru că mereu este deschisă și cel mai mai mult îi plac copiii – asta nu trebuie să mi-o spună nimeni – am văzut-o într-o zi de iarnă cum se juca cu aceștia într-o sală și îi îndemna să iasă din casă… de fapt a fost prima zi în care am cunoscut-o față în față). Și pentru că voi nu știți despre cine este vorba vă spun eu – este vorba despre Corina Ungureanu.
Am tot auzit zilele acestea tot felul de critici aduse la adresa ei, mai ales de când aceasta s-a hotărât să candideze la Parlamentul European pentru a face ceva și pentru sportul românesc. M-am tot gândit de ce sunt oamenii așa de răi, nu înțeleg de ce tot caută defectele altora în loc să le vadă pe ale lor. Am auzit de intenția Corinei de a candida într-o seară la un post de televiziune național și m-am bucurat, dar a doua zi când m-am trezit, aproximativ pe toate rețelele de socializare se scriau lucruri mai puțin frumoase la adresa ei. Îi interesează atât de mult o parte din trecut încât se uită prezentul și realizările acesteia. Și ca să nu supăr pe nimeni o să vă povestesc despre câteva lucruri realizate de aceasta de când se ocupă puțin de sportul ploieștean. Reamintesc faptul că nu sunt o persoana care să laude pe cineva doar de dragul de a face asta sau de a primi ceva, mai ales că eu nu vorbesc despre persoanele care îmi plac (decât în cazuri extreme), ci prefer să le admir de la distanță… de fapt, astăzi m-am hotărât să scriu aici pentru că, de câteva zile, mă tot enervează lucrurile pe care le citesc și le tot aflu.
V-am spus și mai devreme că nu o cunoșteam pe Corina decât de la televizor și sincer nu prea dădeam așa o importanță la ceea ce făcea sau spunea, până când într-o zi, bunul meu prieten, Gabriel Dima, mi-a spus să îl ajut cu câteva poze de la campania „Hai afară!” realizată de aceasta. Am fost încântată să ajung acolo deși aveam câteva temeri, nu cunoșteam și nu știam cum va vorbi cu mine, cum se va comporta, dar totul a fost bine… și ca să vă reamintesc am scris aici pe blog despre campania Hai afară!, acolo o să găsiți mai multe detalii.
Am fost surprinsă să o văd cum se juca și cum asculta fiecare copil în parte, mi-a plăcut, era o atmosferă plăcută mă simțeam de parcă eram acasă. Așa am început eu să o îndrăgesc pe Corina. În primăvară, cred, s-a inaugurat o pistă de alergat în parcul Mihai Viteazu, din centrul Ploieștiului, și bineînțeles tot cu ajutorul ei și ca să nu mai vorbesc de nenumăratele competiții organizate în această vară, pe bulevard și în parcuri.
Îmi tot vine în cap o întrebare… dacă nu vrem o astfel de persoană să ajute în ceea ce privește sportul românesc, oare ce vrem? Să lăsăm totul în paragină? Să nu ne intereseze de nimic? Sau să ne văităm că nimeni nu face nimic? De fapt cred că ne place mai mult ultima variantă, ne plângem atât de mult că suntem neputincioși, încât am uitat să ne gândim cum să soluționăm aceste probleme. Iar un exempllu că sportul a fost lăsat de izbeliște și că nimic nu s-a mai făcut, anul trecut cred că tot în luna august, o știre lua cu asalt toate posturile de televiziune locale și sper că vă aduceți aminte de bazinul Vega căruia i se tot dărâma tavanul… ca să nu mai vorbim despre faptul că acolo înăuntru erau și copii. Poate – Doamne ferește! – dacă se întâmpla o tragedie lumea gândea altfel. Și aceasta nu este singura știre de acest fel, dacă vreți le puteți căuta și veți găsi mai multe probleme decât realizări.
Nu vă cer marea cu sarea, decât să vă gândiți bine înainte să spuneți sau să faceți ceva… și asta este doar părerea mea și atât.
Adaugă un comentariu