A mai trecut o lună din viața mea și simt că nu am reușit să fac prea multe pentru fericirea mea. M-am întrebat oare unde am greșit? De ce sunt nevoită să port masca fericirii în fața tuturor, iar sufletul meu să moară pe interior. Am crezut că în timp mă voi obișnui cu suferința și durerea.
Dar nu… încă sunt umană, încă nu m-am transformat într-o fiară. Am pierdut o lună în care puteam să mai schimb ceva din durerea asta. Am pierdut o lună în care am încercat să zâmbesc, dar cu ce m-am ales? Puteam să am totul, puteam să fiu egoistă și să am ceva mai mult curaj.
Dar nu am ales să tac, să mă prefac într-un fel că sunt fericită, într-un fel, doar de ochii lumii. Nu știu ce mă va aștepta pe viitor, dar încă am speranța că într-o zi îmi voi îndeplini fiecare dorință în parte. Uneori am senzația că m-am obișnuit să îmi ascund fiecare lacrimă în parte cu ceva make-up.
Dar acum, aici, în fața leptopului nu am nevoie nici de make-up, nici de măști, am nevoie de doar de mine, am nevoie doar de alegerile mele și cam atât. Știu că am destulă forță să merg mai departe…
Știu că pot face încă tot ce vreau pentru că am voință și suficient din acel ceva ce te face să mergi mai departe, chiar dacă în adâncul sufletului încă sângerez.
Adaugă un comentariu