Am învățat de foarte mult timp să nu mai am așteptări de la nimeni, dar parcă ziua de astăzi a fost… A fost cam goală, nimic nou, nimic special aș adăuga eu aproape la fel de tristă ca și celelalte. Nu știu de ce, dar eu una așa m-am simțit și nu vreau să par o ipocrită mai ales că nu îmi place să ascund lucrurile. Nu știu ce aș mai putea face, căci lucrurile din viața mea sunt destul de complicate.
Câțiva dintre oamenii apropiați mie mi-au spus că toate lucrurile urâte din viața mea se puteau termina în momentul în care eu m-aș fi hotărât să plec de aici. Ei nu prea înțeleg pentru ce și pentru cine am rămas în zonă dacă știam că în celălalt capăt de lume aveam o șansă mult mai bună decât cea de aici. Eu nu regret că am rămas, poate că aș fi regretat până să înțeleg anumite lucruri, dar de bine de rău septembrie mi-a adus cele mai bune răspunsuri la întrebările mele.
Pe de altă parte nu cred că aș fi avut curaj știind că s-ar putea să nu mai văd niciodată o anumită persoană. Poate că mă îmbăt singură cu speranțe, dar dacă aș renunța și la ele nu aș mai avea nimic și cu siguranță aș eșua în tot ceea ce fac. În cele din urmă acum mă bucur de singurul lucru pe care-l dețin – capacitatea mea de a scrie indiferent de starea de spirit pe care o am.
Știu că atunci când mă așez în fața laptopului să scriu nu contează că este posibil să-mi curgă lacrimi pe obraz sau să râd cu gura până la urechi – când vreau să scriu, doar scriu și nimic mai mult. Mult timp am privit capacitatea asta ca pe un ghinion și defect, pentru că aveam momente când mă bântuia scrisul și trebuia să mă trezesc din somn pentru a imprima acele gânduri sau poate vise. Sunt foarte multe de spus și despre astăzi, dar prefer să mă opresc aici, poate așa va fi mult mai bine.
Adaugă un comentariu