Înainte să mă gândesc la toate aceste lucruri delicate, de care ne împiedicăm zilnic fără să conștientizăm acest lucru, habar nu aveam că pot să trec peste chestiile care îmi fac rău și îmi pot înrăutății atât starea de spirit cât și sănătatea mea. Mă concentram atât de mult să fiu lângă persoanele din jurul meu, să îi ajut, să fiu de fapt omul potrivit la momentul potrivit, numai că în toată această goană nebună de a face ceva special pentru fiecare în parte am uitat ceva esențial: eu. Încercam să am grijă de toți, dar am uitat să am grijă de mine, de starea mea mentală, emoțională și de starea mea de sănătate, a corpului meu, a ceea ce de fapt îmi dădea forță să merg până la capăt, să încalc reguli, să rup bariere. Ceea ce îmi plăcea cel mai mult era faptul că reușeam să fac tot ceea ce-mi propuneam… și toate astea până într-o zi, când s-au strâns prea multe, iar corpul meu a cedat.
Până unde poate duce stresul și cum poate afecta viața unui om?
Simțeam tot ce se întâmplă în jurul meu, dar mintea mea era goală, nu îmi aminteam nimic și uneori mi se părea bizar tot ce se întâmpla în jurul meu. Trăiam într-o lume plină de umbre, unde sentimentele nu existau și mai mult decât atât îmi pierdusem încrederea în forțele proprii. Pentru mine nimic nu mai era frumos, totul era negru, iar de vise nici nu putea fi vorba, le pierdusem deja de foarte mult timp și uite așa încet, încet ajunsesem să îmi doresc moartea în fiecare zi, de parcă nu mai vedeam nimic altceva în fața mea.
Norocul meu în tot acest necaz a fost și încă este un amic, la care țin foarte mult și viceversa. Poate acum o să zâmbiți puțin, dar da, această persoană pot spune că a fost omul potrivit la momentul potrivit, căci altfel în acest moment nu aș mai fi putut să scriu aici mici detalii din trecutul unui om, care își credea viața o tâmpenie și ceva pentru care să poți lupta.
În ziua în care eram hotărâtă să pun capăt acestei imense dureri, exact atunci s-a întâmplat ceva ce mi-a schimbat soarta. Eram anul trei de facultate aveam multe lucruri de făcut, mai multe probleme decât aș fi vrut eu să cred, iar la un moment dat mintea mea a avut un blocaj, nu puteam să trec peste acele momente urâte, iar acele scene sinistre îmi apăreau mereu în minte. Să cer ajutorul cuiva nu mă mai simțeam în stare; dar printre toate aceste lucruri urâte exista o persoană căreia îi spuneam tot și care, în ziua în care am vrut să-mi pun capăt acestei vieți, el a fost acolo și m-a făcut să văd viața prin modul lui de a gândi sau mai exact prin ochii lui. I-am povestit de toată nebunia pe care voiam să o fac printr-un mesaj pe facebook.
Nu am mai așteptat să vorbesc cu el și cum îmi plac foarte mult înălțimile m-am dus pe cel mai înalt pod din orașul unde studiam, m-am urcat pe balustrada acestuia și parcă așteptam să se producă inevitabilul. Cum sub acel pod era un nod de cale ferată, unde mai multe trenuri își făceau apariția cam în același timp, așteptam și eu cu nerăbdare să apară unul dintre trenuri. În acel timp, în care așteptam a început să sune telefonul, nu știam ce să fac, să răspund sau să nu răspund? Până la urmă am răspuns. Și de cealaltă parte s-a auzit vocea calmă a amicului meu: ”What you doing? How you feel? Tell me! I want to know…”
I-am povestit unde mă aflam în acel moment, ce voiam să fac și tot atunci i-am spus că nu îmi găsesc nici un rost pe acest pământ și că nu are sens să mai trăiesc. Apoi el liniștit, parcă și acum îmi amintesc, cum se auzea respirația lui prin telefon chiar dacă eram la kilometri distanță. Iar el mi-a spus: te rog, calmează-te și oprește-te din plâns, te rog! Mai apoi mi-a spus în șoaptă să închid ochii și să îi spun ceea ce văd. Aveam senzația cum o am și acum de altfel când scriu aceste rânduri, că această persoană este lângă mine, că îi simt respirația mult mai bine decât mi-aș fi putut imagina, și poate că în acele momente eram mai mult decât apropiați, poate că eram conectați la același gând, aceeași faptă.
Am făcut ce mi-a cerut și i-am spus tot ce vedeam în mintea mea în acea secundă. Atunci mi-a spus că este timpul să las prostiile la o parte și să încerc să câștig acel paradis, pe care mi-l doream. Mi-a spus că este timpul să-mi aleg drumul către acea comoară și că ceea ce aveam eu de gând să fac nu e altceva decât o mare prostie și greșeală din care toată lumea va avea de suferit. După toată acea conversație parcă mintea mea s-a limpezit și eram conștientă de tot ceea ce trebuia să fac pentru a ajunge acolo unde îmi doresc.
Cam așa au fost o parte din toate acele probleme cauzate de stres. Și odată cu el am început să mă izolez de lume, de prieteni și de apropiați. Cum v-am mai spus norocul meu a fost să am un adevărat prieten, care a știut să mă scoată cumva din acea stare. Chiar dacă până acum nu am recunoscut asta, viața mea a fost salvată de vorbele lui și de modul în care m-a făcut să privesc lucrurile. Mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat, dacă telefonul nu ar fi sunat atunci?
Cred că cel mai mine ar fi să ne păstrăm calmul în orice moment, să recunoaștem lucrurile care ne fac rău și pe cât posibil să încercăm să îndreptăm acele mici amănunte, care ne deranjează și ne indispun, înainte să fie prea târziu.
Adaugă un comentariu