Încă mai aștept acel moment oportun din plină toamnă în care să mă reîndrăgostesc de ceea ce bunica numea odată aroma petalelor de trandafir. Îmi doresc atât de mult să mă plimb prin parc. Să simt vântul în părul meu, să simt cum împrăștie toate frunzele uscate din jurul meu, iar undeva în depărtare să simt aroma trandafirilor. Îmi e atât de dor de toate aceste lucruri de parcă ar fi trecut secole decând ea nu mai este aici…
Bunica mea e pierdută în ale mele amintiri și încerc să o regăsesc în cele mai mici detalii. Știu că nu sunt perfectă ca ea, nici ambiția ei de a se perfecționa nu o am, dar tot încerc cu pași mărunți să mă apropii de ceea ce ea îmi spunea să-mi construiesc propria mea lume perfectă. Mereu mi-am spus, când o sa fiu mare că o să fiu exact ca tine bunica mea scumpă, că nu mă voi lăsa umilită de nimeni și nimic, că îmi voi construi așa cum mi-ai spus lumea mea, lumea în care pot trăi liniștită cu ale mele vise, cu ale mele speranțe.
Chiar dacă tu ești acolo și eu sunt aici, tu știi foarte bine ce se întâmplă cu mine, știi de ce sunt confuză, știi de ce nu mă pot concentra la lucrurile cu adevărat importante pentru mine în acest moment. Dar te rog, de acolo, de sus din ceruri, te rog să mă îndrumi pe calea cea bună, te rog nu mă mai lăsa să rătăcesc în marea asta pustie de oameni… am nevoie de ajutorul tău, am nevoie de sprijinul tău.
Adaugă un comentariu