Astăzi am rămas înmărmurită în fața ferestrei din dormitorul meu și nu puteam să mă deslipesc de aceasta. Mă uitam lung la fiecare fulg de nea căzut din cer, încercam să-l analizez și încercam în mintea mea să-i dau tot felul de forme care mai de care mai complexe, dar frumoase în același timp.Mi-a fost teamă… mi-a fost teamă să deschid ferestra să întind mâna și să strâng în palma mea un mic fulg ce se plimba prin fața mea. Nu am vrut să îl distrug, să-i răpesc din strălucire ca mai apoi căldura mâinii mele să-l ucidă lent și sigur.
M-a făcut să visez în fiecare iarnă, m-a făcut să creez în jurul lui sentimente neîntâlnite, dar mai mult decât atât mi-a redat acea speranță că în totdeuna se poate, că întotdeauna poți face mult mai mult, dar mai cu seamă m-a făcut să-mi schimb comportamentul meu nesăbuit asupra iernii. A fost o perioadă când o uram și nu o înțelegeam de loc, dar acum, acum totul s-a schimbat și datorită lui am reușit să iubesc, să iubesc totul în jurul meu…
Adaugă un comentariu