15 decembrie, o zi, o dată ce va rămâne mereu ân mintea mea, nu ca o simplă dată ci ca una extrem de importantă. Și pe cât de importantă este pe atât de tristă a fost vestea primită cu ceva ani în urmă în această zi de 15. Poate că asta a fost una dintre cele mai grele lovituri, pe care le-am primit de la viață, care m-au luat pe nepregătite și la care din păcate nu am știut cum să fac față și cum să rezist acestei dureri imense ce mi-a înnecat inima în lacrimi de sânge și suspine pe care nu le pot descrie…
Cum să te poți pune în locul meu, când tu nu știi de fapt cum am trăit acele momente, câte amintiri trec acum prin fața mea și câte vise frumoase s-au spulberat… toate odată în această zi. Nimeni nu mă poate înțelege, nimeni nu știe prin ce dureri și ce suferințe am avut… prin care a trebuit să trec, fără ca măcar să fiu întrebată și fără să mă pot apăra. Am pierdut ființa pe care o iubeam și încă o iubesc cel mai mult… am pierdut persoana care m-a inspirat și totodată cea care m-a împins de la spate (uneori mai mult forțat) către cultură, și cea care avea să fie peste ani propriul meu mentor.
În viața asta sau cel puțin până acum am avut parte numai de obstacole grele, pe unele am încercat din răsputeri să le depășesc și în același timp să devin eu o persoană mai bună, să încerc să mă dezvolt singură, să-mi strâng singură informații pentru știința mea, pentru ceea ce încă mai numesc iubire de nou, de tot ce este nou, dar mai ales iubire si respect pentru artă.
Au trecut ceva ani de la moartea bunicii și am realizat că nu am mai făcut câteva lucruri, pe care le făceam cu ea, poate că a trecut foarte forte mult timp. De fapt mi-e dor de zilele de vacanță petrecute alături de bunica mea, mi-e dor de zilele alea de vară, în care pregăteam până seara târziu prăjituri pentru a le împărți a doua zi tuturor copiilor ce treceau prin fața casei noastre. Cred că acele momente nu pot fi șterse din inima mea nici dacă cineva ar încerca asta.
Adaugă un comentariu