Poate că v-am mai povestit în articolele trecute despre nebunia mea de a scrie tot felul de povești și povestioare care mai de care mai ciudate și mai complicate. Poate v-am povestit într-un fel sau altul că mi-ar plăcea tare mult să ajung scriitoare de filme și da chiar mi-am încercat acest noroc și nu mă las până nu voi reuși în acest sens.
Mă simt atât de fericită atunci când scriu, când doar mă conectez la ceva anume sau doar la un anumit lucru… toată munca asta mă face să trăiesc altfel sau cel puțin să simt lumea altfel, să înțeleg lucruri pe care în trecut, trecutul apropiat nici nu intenționam să le înțeleg… pur și simplu am aflat că îmi doresc ceva mai mult de la mine, de la ceilalți din jurul meu. Poate că încă nu sunt o scriitoare adevărată, dar fac eforturi uriașe să mă ridic la același nivel cu cei mai buni scriitori și de ce nu poate într-o zi voi avea norocul și șansa să-i întrec, să devin mai bună decât ei și să scriu cu mult mai bine decât îmi imaginez eu.
În ultima perioadă am tot fost întrebată de ce îmi doresc atât de mult să scriu, de ce îmi doresc să scriu povestioare pentru film?… Pentru mine răspunsul este unul foarte simplu și sincer, în momentul în care am idei trebuie să o scriu undeva, să țes în jurul acestor idei povești, povești care uneori sunt inspirate din realitatea mea, din realitatea altora, dar cel mai mult chestia asta, bucuria de a scrie, pentru că altfel nu pot să o numesc, nu am de acum din momentul în care m-am hotărât să scriu, ci mai degrabă de pe vreme când am învățat să scriu compuneri la școală. Îmi amintesc și acum, cum doamna învățătoare mă certa pentru că mereu depășeam paginile pe care ea ni le impunea să scriem. Pur și simplu nu putem să mă abțin, nu puteam să scriu compuneri scurte, pentru că nu aveam suficiente cuvinte și rânduri pentru ideile mele, pentru universul pe care îl cream datorită acestor idei năstrușnice, care nici acum după atât timp nu-mi dau pace și nu mă lasă să trăiesc precum un muritor de rând.
Sunt conștientă că această bucurie de a scrie poate fi considerată și o calitate, dar și un mare defect. Iar când spun defect mă gândesc la singurul lucru pe care nu am reușit să-l țin în frâu, să-l controlez așa cum mi-aș fi dorit cu adevărat. Defectul despre care vă vorbesc se rezumă la frazele lungi pe care le am într-o anumită compoziție, de orice natură ar fi aceasta. Cei care s-au obișnuit cu modul meu de a scrie nu îmi mai reproșează absolut nimic, dar sunt conștientă că aceste fraze lungi deranjează la citit, deranjează la intonație, mai ales la intonație, deoarece îmi spunea un prieten mai special : „gândește-te puțin și la mine cât aer trebuie să țin în piept numai ca să intonez fraza asta kilometrică”. Și avea dreptate, nimeni nu poate face așa ceva, nici dacă îl plătești, tot observi că ceva este în neregulă, că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie.
Teoretic nu mă poate opri nimeni și nimic din evoluția mea în a scrie cât mai bine, calitativ nu cantitativ, practic însă lucrurile stau cu totul și cu totul altfel. Uneori ideile îmi vin atât de repede încât nici măcar nu apuc să le scriu pe toate, iar în afară de asta mai sunt și ceva probleme de sănătate, pe care le neglijez și refuz să cred în această posibilitate de a le avea. Știu că uneori îmi forțez prea mult organismul și trag de el ca de un elastic, dar dacă nu aș face acest lucru probabil că visele mele nu vor deveni niciodată realitate. Nu am de ce să mă plâng am avut puțin noroc și cu multă muncă o parte din ele mi le-am îndeplinit, iar acum muncesc cu drag și spor pentru restul viselor mele.
Adaugă un comentariu